SONETUL 22

Cu chipul tău pe masă trudesc să mă inspir...
Ca un jongleur ce scoate când flăcări, când cordele
Aceste versuri scrise să te desfeţi cu ele
Din inima mea arsă le-am scos să ţi le-nşir..
Sânt psalmii mei de taină, o rugă necurmată,
In ei am pus Iubirea lângă Eternitate,
Să lupte cu vrăjmaşul Destin îngemănate:
M-au părăsit şi ele,trădând cu tine-odată.

..Grăbită, cărunteţea mă-mbracă-n promoroacă,
Amarnice vântoase de gânduri şi nesomn,
Smuls unul câte unul, de visuri mă dezghioacă...
Pe râpile uitării, însingurat, mă-ntomn.
    Îndură-te, coboară şi vino de mă vezi
    Pân'nu s-aştern pe mine solemnele zăpezi.

(Sâmbătă,5 martie 1955)

SONETUL 23

Mereu îmi vine-n minte un cântec ţărănesc...
Îl îngânau la hanuri poznaşii cimpoieri :
"Sa nu te-mbraci în zdreanţa zvârlită de boieri,
Cu straiul lor odată, şi râia-ţi dăruiesc !"
Iubirea ta purtată-n saloane şi la curte,
Smulsă-n alcov de pofte cu colţii lor nebuni,
Imi stă-ntr-un peş, îngustă, cu poalele prea scurte,
Reci drojdii de dantele pe-amare goliciuni...
Eu totuşi am primit-o, înflăcărat s-o schimb,
Şi migălesc s-o curăţ, s-o-nalţ, să-i dau largime.
Dar vino cum te afli, în haina ta de crime:
Ţi-am pregătit o alta din străluciri de nimb;
    Vestmânt slavit, mai trainic ca globul pământesc,
    E mantia-mi de visuri în care te-nvelesc.

(Luni, 7 martie 1955)

SONETUL 24

Spun unii de-un ostrov vrăjit, pe mări departe...
Corăbiile-n preajmă-i se năruiesc în valuri.
Orice metal din ele se smulge, se desparte,
Sar cuiele şi-aleargă să se înfigă-n maluri.
Oh, nu e basm... Cu mine s-a petrecut la fel :
Tot ce-mi încheie firea şi cârma drept o ţine,
Orgoliosul geniu, voinţa de oţel
M-au părăsit năuce şi s-au lipit de tine.
Dar dragostea îndată le luă la toate locul,

Cu lanţuri fermecate mă ferecă şi leagă ;
Zvârl ancora la ţărmul unde-mi aflai norocul,
Vreau să rămân aicea viaţa mea întreagă.
    Şi ca să nu mai vie din lume nici un rău,
    Oceanele Iubirii revărs în jurul tău...

(Vineri, 11 martie 1955)

SONETUL 33

Eu nu-mi ador în tine iubirea mea răsfrântă,
Cum, oglindit în ape, se contempla Narcis:
În volbura de valuri ce-ntiderea-ţi frământă
- Unde foiesc balauri - nu-i tihnă pentru vis.
Dar uneori eşti numai azur, rodeşti sirene,
Din spumele-ţi de patimi se zămislesc mari zei,
Iţi scoţi toţi înecaţii la tărmuri, ca alene
In dragoste-ţi cu toane iar să te joci cu ei.
Atuncea plec în tine să-ţi cuceresc favoarea;
Iţi flutur oriflame, pun purpura veşmânt,
Ca dogii când în larguri se logodesc cu marea,
In sufletu-ţi oceanic, nuntind, mereu m-avânt;
    De sus, din mândru-mi geniu armat în Bucentaur,
    Ti-arunc, inel, iubirea-mi, cătuşa grea de aur.

(Vineri, 8 iulie 1955)

SONETUL 34

Mă uit cum cade noaptea, aluzie la moarte,
Şi lumea-şi cată duhul în lămpile aprinse;
Reintră în vis viaţa, pătrunde de departe,
Ca o mireasmă, somnul, în cărnurile stinse.
Eu stau mereu în beznă : lumina mea-i la tine
Şi ochii mei o alta nu vor să mai primească.
Cum iroseşti aiurea plăcerile divine ?

Nu ţi-a rămas o umbră de cuget să-ţi şoptească
Cum dragostea-mi, mai mare ca veşnica natură,
Ţi-a zămislit adâncul din nou, în zeci de feţe ?
M-am despoiat de taină, de-nalta-nvestitură,
Ca să-ţi îmbreac unica şi goala-ţi frumuseţe ;
    Te-am învăţat iubirea, semeţul zbor în slavă,
    Să pier ca scorpionul de propria-mi otravă.

(Vineri, 22 iulie 1955)

SONETUL 40

Eu nu cred bucuria ce-mi trimiseşi, capcană,
"Că iar ţi-e drag poetul, şi-l chemi"... ci iau aminte ;
Mă-ntreb lăuntric, pipăi nemuritoarea rană :
Fidelă, durerea niciodată nu ne minte.
Tu nu ştii ce amară e gloria târzie,
Când nu mai un dinte, s-o muşti, în gura hâdă...
Nevolnic, ţi-e ruşine de cruda poezie
Ca de-o femeie gata de râvna ta să-si râdă...
Iubirea, cât de pură, tot cere-o ispăşire,
Chiar între om şi îngeri păcat e socotită ;
E drept să fiu eu singur prinos de izbăvire ?
Nu m-ai jertifit tu, însuţi, victimă osândită ?
    De ce cu lănci de slove acum din nou m-ajungi
    Şi-mi hărţuieşti, iubite, Destinul, să-l străpungi ?

(Joi, 11 august 1955)

SONETUL 49

Ne-nvăluia misterul unei iubiri de zei
Ce şi-au ales sălaşul în lumea trecătoare;
Ciclopeene ziduri de dragoste-nfipsei

În carnea ta uitucă şi alunecătoare...
S-a năruit iubirea, de lut la temelie;
Nici patimile - stâlpii - n-au mai rămas... Stăm sterpi...
Ne oclesc cu grijă amici, vrăjmaşi : se ştie,
Ruinele de temple-s cuibare mari de şerpi.
Ei şuieră din găuri ? E inima mea prinsă
- Stafie-a nemuririi când tainici zei eram -
Ea s-a păstrat acolo, chiar sub moloz, nestinsă,
Un ciob, dar arde-ncolţul unde te adoram...
    Tu te-ai întors în slava vîrtejului lumesc:
    Păcatul fericirii eu singur ispăşesc.

(Marţi, 13 septembrie 1955)

SONETUL58

Iar îţi citesc răvaşul, nu îndeajuns de lung ;
Vai, tu strecori minciuna şi-n cuminecătură...
Venin îmi este dorul, că uneori ajung
Să nu mai ştiu iubirea deosebi de ură...
Crezi tu că poţi cu vorbe să-nşeli eternitatea
Şi dragostea s-o saturi cu pleava ta măruntă ?
Ca o fecioară vorba îşi dă virginitatea
Doar mirelui, poetul, şi scrisul e o nuntă...
Îmi fac din orice cuget o patimă adâncă,
Şi-n spaţiul durerii te caut nempăcat.
Întoarce-te din valuri, sunt ţărmul tău de stâncă,
Chiar de-ai făcut periplul întregului păcat.
     Vom arde tot trecutul cu spaime şi ruşine
     Pe rugul bucuriei ce-ai să aprinzi în mine.

(Duminică, 16 februarie 1956)

SONETUL59

Vrei să te smulgi din mine ? Smulgându-mi ochii poate...

Si nici atunci... De-a pururi stai dincolo de ei,
În tot ce este-n mine duh de eternitate,
În însăşi nemurirea în care-am să mă-nchei.
Ce-mi pasă că iubirea, ca luna, are faze,
Când creşte şi când scade până la-ntunecime ;
Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze,
Tălăzuind, lunatic, se umflă spre-nălţime :
Ce mândră limpezime-n zenitul suferinţii !
Deodată-n mii de valuri mă sparg să te răsfrâng...
Ne-atragem unul pe altul cu forţa năzuinţii,
Dar cumpăna ei fixă - pământ şi cer - n-o-nfrâng.
     Şi totuşi, aspra-i lege poetul va-nfrunta :
     În orice vers se scaldă, de sus, splendoarea ta.

(13 aprilie 1956)

SONETUL 66

Am scris iubire ? Iartă...citeşte: adorare...
Sus pân' la tine, unde râvneşte al meu dor,
Cuvântul e omidă când eu îl vreau condor,
Să spintece vremi, spaţii cu geniul în gheare...
Stă necurmat în poartă-ţi, cu ochiul la ospeţe,
Şi-ţi cere milă Timpul, hainul cerşetor;
În scârnava lui mână, tot mai nepăsător
Tu zilnic zvârli fărâme din marea-ti frumuseţe...
Nu-s rege, nu am aur să-mprăştii, nici onoruri ;
Atât : eternitatea mi-e singura unealtă
Să nemuresc în spirit icoana ta înaltă,
Sub ea să-ngheţe vecii cu cârdul lor de zboruri,

    Să-nmărmurească lumea de o iubire, care...

    ...Iar scriu iubire! Iartă... citeşte: disperare!

(Miercuri, 5 decembrie 1956)

SONETUL 73

Ce nu-ţi scornesc duşmanii cu negre guri fiecare !
Când stau linguşitorii în jurul tău ca roiul,
Ai fi descântătorul şiret din Harlem, care
Momea doar şobolanii cei proşti, sunând cimpoiul.
Zic alţii : unde intri, cobori cu tine Olimpul ;
La curte, prin taverne, în port cu mateloţii,
Faci spaţiul de aur, faci primăvară timpul,
În zei schimbi bădăranii, eroi se simt iloţii...
Potrivnicele gaşce te sfâşie în două,
De-o parte, ura oarbă, de alta adulare...
Poveşti, satire, imnuri duium asupra-ţi plouă...
Tu nu vezi înaintea cui zvârli mărgăritare ?
    C-un bici pe toţi alungă-i, fără deosebire...

    ...Întoarce-te la mine: eu singur sunt iubire!

(Joi, 13 decembvrie 1956)

SONETUL 75

Nu-ţi spun nici adio : cum n-ai mai exista...
Rămâi doar coaja celei pe care o iau cu mine...
Ţi-am supt adânc esenţa şi te-am golit de tine...
Plec numai cu splendoarea şi frumuseţea ta;
Las ochii, falşi luceferi, şi iau privirea dragă,
Las buze reci de idol şi iau sărutul lor,
Uit sânii, duc căldura şi forma lor întreagă,
Fur neagra avalanşa de păr când se dezleagă,
Din trup, îmbrăţişarea de vrej ameţitor...
Zvârl inima stricată, ce-ţi şchioapătă alene,
Cu scopuri nepătrunse ţesute-n linguşiri
- Când prefăcute lacrimi, când râsete viclene -
Capcană-n chip de suflet ascunsă-n amăgiri...
    Cu tot ce-am strâns din tine curat, ca Prometeu,
    Am să te alcătui altfel, dar suflet îţi dau eu.

(Luni, 31 decembrie 1956)

SONETUL 15

Coboară iarna... Ursa tot mai adânc se pleacă,
Şi inimile noastre se-nvăluie în nori.
Ca pe-o tocită spadă bagi sufletul în teacă,
Cu umbrele durerii viaţa să-ţi măsori:
Cât au crescut de-nalte, aproape pân' la frunte!
Încetineala vremii viclene te-a mintit..
Tu ai crezut că timpul în faţă ta e-o punte,
Şi el era chiar valul ce-n urmă te-a-nghiţit...
Mai e vreun ţărm la care ai fi ieşit înot,
Greşeala să-ţi răscumperi cu-o cât de grea dobândă?
Ori s-a sfârşit aicea? Şi doar ce-a fost e tot?
Căci, iată, vine-ngheţul, grăbit ca o osândă!
    O, de-ai putea nu polul cu umărul să-mpingi,
    Ci-n gânduri, ca-ntr-o lampă, să sufli să le stingi!

(Joi, 13 ianuarie 1955)

SONETUL 5

A câta oară zorii mă prind fără de somn?
Dă iarna buzna, anul îşi lapădă coroana,
Eu în surghiun, departe... Când ai să-mi curmi prigoana,
Iar să mă chemi la tine, puternicul meu domn?
Dar tot veghez - de-aicea - iubirea ta plăpândă,
Ca peste o comoară-n veci hărăzită mie
Sunt Argus, nu c-o suta de ochi, ci cu o mie

De inimi arzătoare şi toate stând la pândă.
Fereşte mai cu seamă să pleci pe mare-albastră
Cu oacheşa aceea făţarnică şi rece;
Năvalnicele-mi gânduri, gonind pe urma voastră,
Vă va stîrni tempeste, corabia să-nece:
    Căci te iubesc cu ură, întreg, şi numai eu;
    Nu te împart cu nimeni, nici chiar cu Dumnezeu.

(Marţi, 7 decembrie 1954)

SONETUL 12

Eu, ce trăiesc tot timpul printre semnificaţii,
Şi nu mă amăgeşte uşor o-nfăţişare,
Pot să prefir minciuna din minunate graţii,
Zăresc ascuns pumnalul sub calda-mbrăţişare,
Te-am străvăzut prin toate a tale pavezi grele,
Nativu-ţi bloc de aur a rezistat întreg,
Supus regalei ape a răutăţii mele,

Cu care muşc pe oameni, să-i cerc şi să-i aleg...
Căci e înţelepciune a şti să fii şi rău,
Sub încercări şi cazne dă probe tari simţirea...
Nu mă cruţa, izbeşte !... iubite-i rândul tău:
Cu cât e mai fierbinte, lovită de-i iubirea,
    Ca fierul roş, de faur bătut cu măiestrie,
    La fel se oţeleşte şi ea se şi mlădie...

(Duminică, 9 ianuarie 1955)